Honeymoon in Islanda - Ziua 4: Vatnajokull National Park si Fjathrargljufur Canyon

Long story short: Astăzi capătul de linie este Parcul Național Vatnajökull cu stațiunea Skaftafell, dar până să ajungem acolo mai vizităm canionul și cascada de la Fjaðrárgljúfur, trecem prin orașul Kirkjubæjarklaustur, vizităm o altă cascadă: Foss a Sidu, privim formațiunile pietroase de la Dwarf Rocks (Dverghamrar), o altă plajă la Kirkjugólf și apoi încheiem ziua cu Svartifoss (Black Waterfall). Cel puțin acesta a fost planul, ce a ieșit vedeți mai jos.

Cum a arătat pe maps ziua noastră!

De la plaje negre la munţi şi limbi de gheaţă! 

Reynisfjara Black Beach

Ne-am trezit învăluiți de nori, e clar că nici astăzi nu vom izbândi cu vremea, dar la plaja de la Reynisfjara tot ne vom întoarce conform planului. Este atât de frumos încât ne vine greu să plecăm așa repede.

Verde de Islanda: Eldjarhraun

Pe drum spre canion am tot oprit, mirați de ce ne mai dezvăluie Islanda: câmpii de mușchi, mici denivelări acoperite de mușchi, straturi crețe de lavă acoperite de mușchi... peste tot un verde fraged.

La Eldjarhraun a fost cel mai mare curs de lavă rezultat dintr-o singură erupție, din ultimii 2000 de ani, de pe Pământ - vinovat principal: sistemul vulcanic Katla. Cât vezi cu ochii, și probabil și acolo unde nu mai vezi, este o întindere de mici conuri de lavă acoperite de mușchi - în jur de 15 000 în total. Aici aflăm despre cea mai mare erupție vulcanică a Islandei, în 934, când s-a produs o fisură de 75 km ce a deschis vulcanul Katla până aproape de Ghețarul Vatnajokull. 19 kilometri cubi de lavă și 6 de piroclastite au fost aruncați printr-o explozie de proporții gigantice. 

Fjaðrárgljúfur Canyon

Din nou, dacă ați crede că știți cam cu ce se mănâncă un canion, vă pot spune cu mâna pe inimă că nu seamănă cu nicicare altul pe care îl mai văzusem până atunci.

O imensitate de hău cu pereți când negri, când cu mușchi și o cascadă uriașă ce își varsă apa dulce într-un râu de culoarea safirului. Din când în când, câte o limbă aprigă de pământ te invită să îndrăznești să-i calci pe coamă.


Lungimea canionului este de doi kilometri și cum ne-am obișnuit deja cu iubirea, grija și respectul islandezilor pentru natură poteca este bine delimitată iar traseul nu este negociabil. Pe coborâre a început o ploaie urâtă de tot. Cinci minute mai târziu, când am și ajuns la mașină, arătam de parcă ne-am plimbat prin ploaie o oră.

Și nu s-a mai oprit ploaia și vântul așa că am prins o poză din zbor cu Foss a Sidu și am aruncat o ocheadă către Dwarf Rocks. The Dwarf Rocks sunt niște formațiuni colonoidale similare cu cele de pe plaja de lângă Vik dar nici pe departe la fel de interesante.  Nu am depistat drumul spre plaja Kirkjugólf, despre care se spune că seamănă cu acoperișul unei biserici; așa că am continuat spre Skaftafell, poate acolo o fi mai blândă vremea cu noi.

Gigjukvisl River

În drum am mai făcut un mic ocol înspre Gigjukvisl, un alt miraj cenușiu cu șuvoaie de apă lăptoase ce și-a făcut repede loc în inimile noastre. Mai târziu aflăm despre importanța locului și facem legătura cu bucățile de fier ce păreau relicve pe marginea drumului. Practic, bârnele metalice sunt rămășițele unui pod devastat de inundația masivă, cauzată de o erupție vulcanică.

Incredibile peisajele islandeze și diversitatea ce o oferă trecătorului fie el călător avid de ținuturi noi sau pur și simplu localnic.

Vatnajökull National Park

Pe când am ajuns în Parcul Național Vatnajökull, în stațiunea de la poalele ghețarului Skaftafellsjökull, ploua mărunt și vântul își făcea de cap cum știa el mai bine. Treaba în Islanda cu ploaia măruntă stă altfel decât la noi, căci întotdeauna vine la pachet cu vânt și nu iartă orice echipament ai avea la tine. Este ca și cum ai sta sub duș, la vibromasaj, doar că e rece și nu e pe program scurt.

Deși aveam în plan să facem traseul de 2 ore dus-întors până la Svartifoss (Black Waterfall) am fost nevoiți să abandonăm ideea. Ceea ce ne-a durut și mai tare a fost faptul că ne-am informat despre prognoza pe următoarele zile și concluzia a fost cum nu se poate mai sumbră: ploi torențiale și alertă de vânt. Prin urmare, clar nu vedem nici cascada și nu facem nici unicul vârf planificat pentru Islanda: Kristínartindar – un traseu de 20 de kilometri cu +/- 1000 metri diferență de altitudine ce avea să ne poarte pe unul dintre cele mai înalte vârfuri cu vedere asupra ghețarului Skaftafellsjökull. Asta e, va trebui să regândim un pic itinerariul.

Uitându-ne pe hărți, la centrul info am găsit un alt punct de interes ce avea să ne potolească un strop dorința de a vedea ghețarul. Din Skaftafellsslofa am plecat spre un mic locșor unde coboară a doua limbă de ghețar – Svínafellsjökull. Am făcut o plimbare cu rafale de ploaie pe peretele de stâncă ce înconjoară ghețarul.

Este primul ghețar serios pe care l-am văzut de când mă știu și recunosc că este uimitor. Albastrul acela de zăpadă bine sedimentată pe care îl zărești printre crăpăturile acoperite de praf este sublim iar măreția calotei își caută loc adânc în amintirile privitorului. Este într-atât de frumos, încât am decis să rămânem peste noapte la poalele lui – să fie primul lucru pe care îl vedem mâine când ne trezim.