Clisura Dunarii Pe Tarm Romanesc

Asta ar fi continuarea de la articolul cu Vârful lui Stan din primul weekend din 2014 de ieşit cu cortul! Luna Martie s-a arătat călduroasă şi cu vreme excelentă.

Cum povesteam în articolul trecut, după experienţa cu bocancii cu aerisire, şi bocancii şi Radu cu Bianca ne-au părăsit Sâmbătă seara pentru că nu se anunţa vreme prea bună în continuare.

Eh, noi am rămas cu ploaia, corturile încercate de vânt şi speranţa de vreme bună pentru Duminică, aşa că de dimineaţă ne-am trezit victorioşi că nici nu ploua iar de la vântul puternic şi corturile erau uscate, numai bune de împlachetat repede şi pornit în traseu.

Dar credeţi că s-a votat pentru asta? Nu! Evident! Am mers la masa prima dată de unde aproape că am uitat să plecăm şi când în sfârşit am plecat ghiciţi ce? Afara ploua, corturile ude… traseu - ioc!

Dar nici nu puteam să plecam spre casă la ora 11 dimineaţa aşa că am hotărât să ne întoarcem acasă pe la Orşova – pe malul Dunării – Moldova Nouă – Oraviţa.

Aşadar, cum am plecat din Herculane spre Dunăre, vremea parcă parcă se îndrepta: ba o rază de soare ba un strop de ploaie, ba un rămas la tricou ba un vânt rece şi tăios oricum mai bine ca acasă!

Pe drumul nostru spre Dunăre am spot-uit ceva cel puţin ciudat aşa că am tras repede dreapta de volan să pozez. Vă daţi seama cât de evident era dacă şofer fiind am văzut asta din mers. Calul acesta avea nişte ochi albaştri ca de Husky. Iniţial am crezut că săracul s-a pricopsit cu cataractă dar chiar la ambii ochi şi chiar puiuţ fiind premisele erau mici plus că atunci când m-am apropiat m-am convins că ochii lui erau de un albastru deschis aproape translucid. Totuşi calul era sperios şi nu m-am putut apropia prea mult aşa că am surprins doar un cadru reuşit.

Back to our road, ce am văzut noi şi ce e de văzut la malul Dunării? Păi lista e destul de scurtă, ai Cazanele Mici şi Cazanele Mari pe unde te poţi plimba cu barcuţe de tot felul până la vaporaşe, ulterior am aflat că se poate vizita şi peştera Ponicova, dar noi nu am vizitat-o acum.

Apoi pentru că e stâncă, e apă şi e natură… avem şi arhitectură. Mai exact pentru fani exista oficiu de decont Doamne Doamne aka Mănăstirea Mraconia dar pentru noi nu este punct de interes aşa că am să trec mai departe.

În Cazanele Mici, pentru cine printr-un miracol nu a auzit încă, ne întâmpină nimeni altul decât Decebal – mai exact basorelieful acestuia realizat în “mărime naturală” de 55 m de 12 sculptori îndrăgostiţi de alpinism şi ceva dinamită. Ce e funny e inscripţia de sub barba Dacului care înseamnă  Regele Decebal – făcut de Drăgan. Drăgan egal Iosif Constantin Drăgan cel ce a fondat Universitatea, evident, Drăgan din Lugoj, şi alte afaceri din lumea oamenilor cu bani. Din ce am găsit momentan pe Internet, aparent Decebalul nostru este cea mai înaltă sculptură în stâncă din Europa.

Plecăm şi de la Decebal, mergem spre Trikule din care vedem doar două Kule, una – înghiţită de apă. Cetatea Trikule înseamnă practic Cetatea cu trei turnuri, termenul kule provine din lumba turcă şi înseamnă turn.  Fortăreaţa de secol XV avea ca scop bararea expansiunii Imperiului Otoman mai demult. Acum aparent ea se află pe proprietatea  cuiva şi este evident în paragină.

Tot lângă Tri-Kule am surprins un cadru excelent, helped by mother nature, cu nişte căsuţe mai cu cărămidă mai cu chirpici rupte din poveşti şi ţinuturi pitoreşti. Şi apropos de ce e pitoresc pentru român, trebuie să vă spun şi de experienţa cu drumul pe malul Dunării. Eu am mai făcut traseul acesta acum aproape 8 ani şi ştiţi ce s-a schimbat de atunci? Nimic! Incredibil cum un drum care ar putea aduce mii de turişti să poată arăta atât de prost şi de atâta timp. Drumul este sub orice critică: pe alocuri ai şosea, pe alocuri ai asfalt prost, apoi plăci de beton şi the ultimate thing pământ şi cratere. 

Ca recomandare, am să vă povestesc într-un articol viitor despre o opţiune mult mult mai bună de a face Clisura Dunării civilizat pe la vecinii noştri sârbi. Au şi “trikule” mai faine (Cetatea Golubac) şi popasuri şi most important poţi să mergi fără să fi nevoit să opreşti pe la service auto după excursie. Well, nu învăţăm parcă…

Întoarcerea noastră s-a soldat cu cină la Pensiunea Şapte Brazi din Oraviţa. Locaţia este excelentă, afară din orăşel, undeva sus pe deal retrasă şi îmbietoare. Mâncarea este gustoasă iar servirea cum nu se poate mai amabilă. Trebuie să fie aşa dacă este al doilea weekend consecutiv când ne oprim pe la ei şi surpriza mai mare este că ospătăriţa de acolo a reţinut preferinţele noastre de data trecută. Now that is impressive!