Valea Cernei Si Trecerea Dintre Ani

Alte şi alte descoperiri prin Valea Cernei şi mai departe, spre Ponoarele - un loc bun de trecut anul şi de plimbat prin natură.

Primul selfie din 2016! Yay! 

Cine ar fi spus că treaba cu mutatul la casă nouă durează atât şi îţi consumă serios din resursele temporale...ca să nu mai menţionez cele financiare unde urmele sunt adânci. Dar am reuşit, am făcut şi asta şi acum să revenim la munţi şi bloguri şi viaţă în general.

Până una alta, revin cu o restanţă dintre ani, căci aşa este frumos înainte de a "deschide sezonul nou". Cum spuneam mai sus, ne-am mutat şi asta a implicat şi implică o grămadă de cheltuieli mai mult sau mai puţin prevăzute aşa că am tăiat de pe listă orice alternativă de ski sau escapade mai piperate financiar însă nu am vrut nicidecum să tăiăm de pe listă şi o ieşire în natură şi după nu prea multe opţiuni am concluzionat că va fi Valea Cernei.

Cum în general oamenii fie nu au, fie au planuri mai serioase pentru trecerea dintre ani, fie sunt total nehotărâţi până pe ultima sută de metri am ales să ne facem de cap singuri - dacă se leagă ceva e binevenit iar dacă nu...măcar nu rămânem cu buza umflată.

Ce e drept şi noi ne-am trezit destul de târzior pentru rezervări dar am reuşit să book-uim o cameră la Termae D'Olimpia - o pensiune ce părea să fie decentă. Alex a făcut rezervările, a vorbit cu oamenii şi printre altele s-a asigurat că pensiunea nu are restaurant... pentru că nu am fi dorit să ascultăm repertorii manelăreşti de Revelion. Oamenii au confirmat că este doar pensiune şi mai mult, cazaţi cu noi vor fi nişte belgieni. Ooooo excelent, ne-am spus noi. Oamenii aştia sigur au venit să ne viziteze ţara, să se bucure de minunăţiile naturale şi ce bine că vom fi acolo poate să ii ghidăm, să le "vindem" ponturi.  Ce noroc pe noi, ne-am spus!

Am aşteptat cuminţi să treacă zilele încununate cu slalom printre oale cu sarmale, cârnaţi şi alte Crăciunisme iar în 31 Decembrie mi-am spus La Mulţi Ani în drum spre Herculane. Bun, am pus GPS să vedem în ce văgăună găsim pensiunea şi am început patrularea pe stradă în lung şi-n lat căci nicăieri nu dădeam de ea. Într-un final am ajuns şi am dat şi de gazdă care ne-a condus spre camera noastră.

Iată şi belgienii! Un grup de vreo şase puştani şi puştance ale căror maşini din faţa pensiunii aveau numere de DJ. Nici urmă de ADN străin. Deja m-am dezumflat căci erau foarte agitaţi vis-a-vis de ce ţinute vor aborda pentru trecerea dintre ani ce aveau să o celebreze undeva în ceva birt probabil prin Herculane....belgieni my ass!

That being said, tanti ne-a dat cheile de la intrare şi cheile de la camera noastra aşa că noi am lăsat bagajul şi până ne-am mai învârtit noi pe acolo au dispărut şi "belgienii" din cadru şi s-a lăsat liniştea. Rămânând singuri am luat fain frumos cheia, am închis uşa de la cameră, uşa de la intrare şi am plecat să facem un traseuţ pe Cheile Jelărăului.

Cheile Jelărăului

Pentru a ajunge pe Cheile Jelărăului urmezi traseul spre Crucea Albă ce porneşte din DN 67D de aici. Laşi maşina si începi o urcare lejeră dar care îţi pune circulaţia în mişcare rapid. Până la Crucea Albă nu faci mai mult de 30-40 minute iar de acolo traseul continuă cu încă 30-40 min prin chei. Noi am petrecut un pic mai mult timp pentru că am mers în plimbare, poze, macro alea alea.

Nu fusesem niciodată pe Cheile Jelărăului şi nici nu am auzit prea multe despre ele. Ce am găsit acolo a fost multă stâncărie, bolovani, o pădure uşor dezolantă probabil consecinţă a unei viituri şi un loc pe cât se poate de sălbatic şi nevizitat. Jelărăul...nu mai era, poate circulă pe sub dar la sfârşit de Decembrie nu s-a arătat.

După ce am ajuns la un foişor in the middle of nowhere am făcut cale întoarsă din două motive. Unul pentru că nu prea mai era mare lucru de văzut (sau?) şi doi pentru că am primit un telefon de la femeia de la pensiune care zicea: "Aoleu ce mi-aţi făcut! Mi-aţi încuiat turiştii pe dinafară! unde sunteţi????"

Situaţia era aşa: noi deţineam o cheie de la cameră şi un breloc cu două chei care aparent erau ambele de la intrare iar proprietara nu s-a gândit să îşi păstreze una...lucru firesc dealtfel. Tinerii plecaseră fără să îşi ia cheie de la intrare şi acum stăteau disperaţi că nu au să apuce să se dichisească suficient pentru marele eveniment al anului.

A reuşit doamna aceasta să ne sune de vreo cinci ori cu toată lipsa de semnal din chei să ne tot grăbească.... nu e ca şi cum puteam zbura însă ea a încercat.

Am ajuns şi ne-am strecurat printre priviri şi dat ochi peste cap. Cuuuum oare ne permitem noi să umblăm pe coclauri când toată lumea e în febra pregătirilor pentru Revelion? Ha-ha!

Ca niciodată, am ciocnit un pahar de vin şi apoi am luat somn fără prea multă zarvă căci am stabilit clar că 1 Ianuarie e zi cu mulţi km de hiking.

Spre dar nu pe Vlaşcu

1 Ianuarie...dimineața. Printre primii pași (care știm cu toții unde duc dimineața) am savurat și prima surpriză: nu era apă la baie....nici un fel. De ce? Pentru că minunații owneri ai pensiunii aveau țevile de apă care duceau la etaj pe exterior și nu erau protejate cu absolut nimic iar asta făcea ca peste noapte lejer ele să înghețe. Bine că nu erau belgieni...că ar fi avut onoarea să asiste la o măiestrie românească în ale construcției. Ce să zic... recomand pensiunea poate pe vară...are piscină care sigur nu îngheață.

Other than that, dimineaţa ne-a găsit cu un soare cu dinţi şi -15 grade dar cerul senin a prevestit o zi numai bună pentru experimentat un traseu nou. Primăvara trecută urcasem din Bogâltin pe Vârful Iuţii şi Zglivăr, la o aruncătură de băţ de Vlaşcu iar tura aceasta din monumentale săpături pe Internet am dat de ceva hartă mai veche cu un traseu marcat cu ... spre Vlaşcu ce pornea de undeva din drumul spre Cerna Sat - deci partea opusă a muntelui faţă de Bogâltin.

Am tot bâjbâit cum să ajungem căci evident marcaje ioc şi trebuia să trecem şi apa pe un pod inexistent. Prin locul prin care teoretic harta noastră ne indica startul traseului nu era chip să ajungi aşa că pentru a nu abandona planul am hotărât să urmărim drumul forestier ce ducea, din câte am putut estima, spre aceeaşi direcţie.

Evident că am uitat în primă fază să pornesc GPS-ul (aşa se explică linia dreaptă de pe hartă) însă am mapat la întoarcere traseul. Am mers pe Valea Iaunei până în capăt unde am dat de nişte clădiri mai mult ca sigur abandonate, am trecut pe lângă ele şi am continuată să urcăm pe cealaltă parte a văii.

Am ajuns undeva sub şaua ce duce spre Vlaşcu Mic (care defapt e mai mare decât cel mare....because fuck logic) de unde am fi putut continua probabil prin vegetaţie spre  vârf însă estimez că mai ne trebuia o oră bună până acolo şi cu ziua scurtă, am decis să nu ne aventurăm. Nu pentru că era vreun risc să ne rătăcim ci pentru că dădusem de ceva câini prin zonă şi mă gândesc că poate pe noapte nu ar fi fost cea mai inspirată decizie de a-i reîntâlni, mai ales că nu era ţipenie de om pe aici.

Per total am făcut o plimbare de 25 km în 6 ore ce a fost absolut excelentă pentru prima zi din Anul cel Nou! Dacă aş fi scris articolul acesta în Ianuarie m-aş fi lăudat că am început anul bine şi că asta nu poate să însemne decât că anul acesta voi avea mai mulţi km pe munte, mai mulţi metri altitudine şi mai multe zile petrecute în sânul naturii însă având în vedere că îl scriu în Aprilie şi din Ianuarie nu am mai părăsit "incinta" ...nu mai zic nimic, doar că a fost fain. :)

Ponoarele: ce se întâmplă după Valea Cernei?

A doua zi dimineaţa ne-am prezentat la Dumbravă unde ştiam că se cazaseră între timp nişte prieteni şi ne-am alipit la planul lor de plimbare mai ales că urma să mergem undeva unde nu am mai ajuns până atunci: Podul lui Dumnezeu, Peştera Podului, Câmpul de lapiezuri al Cleopatrei şi Afroditei de la Ponoarele, lacul Zăton şi ceva mic schit - bonus la ofertă.

Aşa că am purces la drum înspre Baia de Aramă la 68 km din Herculane până în comuna Ponoarele şi am început perindarea turistică de la Peştera Podului sau Peştera Ponoarele. Peştera are o deschidere imensă şi o lungime de 734 m, se poate vizita însă nu este amenajată turistic. Pentru a pătrunde mai în interior aveţi nevoie de frontale/lanterne şi ... să vă aşteptaţi la nămol. Mai mult, ea este populată de numeroase familii de lilieci dintre care există o parte care şi hibernează peste iarnă aici.

Podul lui Dumnezeu este cel mai mare pod natural din România şi al doilea din Europa. Obiectivul nu numai ca este deschis dar pe el se desfăşoară şi circulaţia rutieră. El are 30 m lungime, 13 m înălţime, 22 m lăţime şi 9 m deschidere.

Pentru a ajunge la câmpul de lapiezuri urcăm un deluleţ deasupra Peşterii Podului şi apoi ne plimbăm în voie printre pietrele sculptate de ghearele lui Scaraoţchi, cum spune legenda. Tot aici ar trebui să vedem şi Lacul Zăton însă ia-l de unde nu-i. It's a fact, el există însă este un lac natural temporar. Când are apă, are o suprafaţă de peste 2 km, o adâncime de până la 20 m şi este cel mai mare lac de origine carstică din România.

Tot în zonă este şi o pădure de liliac însă în 2 Ianuarie am putut doar să ne imaginăm mireasma florilor şi zumzetul gâzelor printre minunații ciorchini cu petale. Am continuat plimbarea până la vechea bisericuţă de chirpici ce stă mai să pice şi apoi am încheiat capitolul turistic de la Ponoarele la birtul din centru! Ha ha, unde culmea, aşa aproape de natură am băut ceai granule. Double ha-ha!

Astea fiind zise... hai acas'! :)