Marocul, Muntele si Vantul: Toubkal Inima Muntilor Atlas

Munte să fie! Îmi pare aproape extravagantă ideea de a călca hotarele unei țări noi, de a pătrunde pe un alt continent și de a merge glonț spre vârful cel mai înalt ... din tot Nordul Africii, în cazul nostru. Dar normal că omul este mereu atras de 'ăl mai' din toate cele, iar noi nu suntem mai presus.

Cum povesteam la început, asta a fost momeala folosită de Solaris Travels pentru a ne în excursie. Ca norocul, nu a trebuit să așteptăm prea mult partea cu muntele căci a fost planificat în prima parte a călătoriei - știe Sorin ce știe, că după câteva zile de căldură și lâncezeală cine să mai urce pe munte?

Toubkalul era planificat pentru trei zile inițial. Prima zi - urcarea până la Refugiu Toubkal, a doua zi vârful și a treia zi coborârea finală. Clasic, cam cum îl face majoritatea oamenilor. Treaba la noi era că dacă toată lumea se simte ok și în putere puteam scurta cu o zi coborând de pe vârf direct la baza muntelui, de unde am început urcarea.

Deci pe măsură ce stăteam la gazdele noastre berbere pe terasa absolut minunată și discutam planul entuziasmul creștea alert.

Seara am pregătit toate bagajele - ce luam cu noi, ce lăsam jos (evident lucrurile inutile pentru munte), ca dimineața să dejunăm și să îi dăm pedală cât mai devreme.

Ne-am trezit cu soare-n gene - vremea ținea cu noi. Acum, la partea cu soarele, nu știu cât de grozav a fost până la urmă căci dogoarea nu ajută niciodată, mai ales pe urcare.

Până s-a mai fâțâit lumea eu am profitat de o scurtă încălzire cu niște yoga la 1800 m pe terasa asta minunată în liniștea dimineții. Am tras tare aer în piept apoi, am pus bocancii și am pornit încrezătoare spre prima mea întâlnire cu 4000 + metri. Sau cel puțin la punctul acela așa credeam.

Traseul a șerpuit pe valea plină de mici așezări, prin cotidianul unor oameni ale căror gânduri sunt mai statornice decât munții în sine și a cărui liniște te duce cu gândul, deja, la deșert. Toate drumurile sunt poteci care stau să se surpe iar viața nu pare câtuși de puțin ușoară.

Și pentru că tot îmi place mie expresia 'sat fără câini' eh... aici chiar era sat fără câini. Am aflat că în Islam câinele nu are un loc bun lângă om - este 'haram' să ai câine (for whatever stupid reason I am not going to comment) - deci, concluzia nu am întâlnit câini în niciun sat și nici pe traseu.

După ce dezbrăcăm privirea de diferitul pe care îl înregistrăm în cutiuțele noastre cu amintiri și stereotipuri, privind în jur peisajul așterne un sentiment dezolant, de singurătate, de un soi de lâncezeală în timp, ceva ce vine odată cu căldura și împietrește odată cu iarna.

Ce avem în jur este o vale verde a cărei vegetații încă ține piept aridității ce se apropie odată cu sosirea verii. Mai sus munții golași, măcinați și roșii dezvăluie un deșert alpin prea puțin mișcat de trecerea anotimpurilor iar mai sus e ...alb. Fâșiile de zăpadă sunt încă dârze și nu pot decât să îți promită evidentul.

Noi încă mai profităm de umbra copacilor, dar este așa de cald...

În curând vom străbate o mare de grohotiș iar de acolo la revedere umbră! O căldare de grohotiș unde acum câțiva ani a fost măturat totul de viitură.

Pe drum ni se promite suc proaspăt de portocale. O fi rece? O fi bun? Chiar o fi? Și cu toropeala, și cu întrebările, și cu rucsacurile (nu pot să cred că rucsac are așa un plural prost!!!), și iaca și portocalele. Reci, omule bun, și acrișoare de ți se înmoaie inima! Mai unu! Fac ce fac oamenii ăștia și în deșert, și în munte pun de un fresh de portocale scoase din răcoarea izvorului.

Deci vreau să spun că așa ceva încă nu am mai întâlnit. Trecusem bine de 2000 m și oamenii încă se perindau cu tarabe cu fresh de portocale, cu suveniruri și alte eșarfe. Să te duci tu în creierii munților și să dai de așa bunătate de boost de energie. Păi merită să faci Toubkal-ul de dragul portocalelor. Parcă mai uiți și de căldură și de soare...

Pe lângă noi, catârii mânați de stăpâni își cară desagele pline ochi de bagaje. That is so unfair. Mă întreb oare de ce ai încărca un biet catâr cu rucsacul tău în loc să îl iei tu în spate? Pentru oamenii de acolo e un venit, un mod de viață și un fapt normal însă dacă ne dăm un pas în spate și ne gândim un pic treaba asta e crudă cu spume. Dacă tot te duci la munte, poți să îți cari tu bagajul, iar dacă nu poți, well, mai lucrează un pic la asta sau rezumă-te la munți mai mici, trasee mai scurte. Știu că există o greutate optimă care nu îi (chiar) dăunează animalului însă am văzut atâtea cazuri care nu respectau asta... Pe mine m-a marcat episodul.

Încă un pic , încă un pic - Sorin ne tot sâcâie cu apa. Ai băut apă? Bea apă! O să vedeți voi dacă mergeți cu el! Dar face excelent ce face pentru că hidratarea este importantă și asta îndeosebi pentru altitudine. Normal că el știe asta mai mult decât bine și are grijă să nu uităm nici noi.

Mare parte din traseu este pe ditamai poteca. Urcarea e lină dar continuă. Nimic tehnic, nimic solicitant. Cu toată căldura eu simt că level-ul de energie este optim. Avem și un ritm destul de lejer de urcat și implicit timp de poze și vorbărie.

După ce trecem de un lăcaș de cult și pelerinaj cadrul începe să revendice tot mai mult din peisajul de altitudine. Crestele albe se apropie și vântul bate atât cât să fie bine.

Ne-am pus bine de tot pe vorbe că am rămas printre ultimii când hop se vede Refugiul Toubkal. Încă un pas și suntem acolo! Refugiul, deși deloc mărunt, se camuflează bine între stânci.

3207 m - Refuge Toubkal. Dap, cea mai mare altitudine de până acum....și nu e vârful!

A urmat masa iar după ședința tehnică de ce facem mâine, ziua cu vârful. Asta a fost part two, căci prima parte a fost cu o seară înainte când Sorin, ghidul nostru cel de toate zilele, ne-a învățat o lecuță cum e cu respiratul la altitudine. Dap, e tehnică și acolo, dacă vrei să îți fie bine.

Nah, și acum vine potopul. Mă trezesc în miez de noapte că ba mi-e cald, ba mi-e frig. Parcă nu am aer, parcă ceva nu e ok la stomac - vorba aia, bate cineva în calorifer. M-am tot foit în pat până să îmi dau seama că voi avea o comuniune îndelungă cu baia. Atât de lungă încât am să fiu nevoită să abandonez cu totul vârful. În timp ce îmi era atât de rău încât nu știam ce să mai fac și cum să mă mai așez să pot sta și eu liniștită câteva momente îmi venea să plâng de ciudă că nu pot să urc...și totul era atât de bine ieri...

Plecarea spre vârf era programată la ora 6. Nicio șansă, 5:40 - fug la baie. Am rămas jos la refugiu iar după șase ore de somn am reușit să mă țin pe picioare cât de cât. Toată hidratarea de ieri era pe minus de vreo zece ori. Spre prânz a venit ghidul nostru local și a spus că grupul a ajuns pe vârf și noi ar fi bine să coborâm că și ei vor coborî direct la bază, probabil. Cu greu ne-am strâns lucrurile și am pornit la vale. Alex nu era nici el prea grozav cu stomacul însă la el a fost apogeul de abia a doua zi. Aproape jumătate de drum am reușit să merg pe picioarele mele apoi am început să simt că tot mai rău este și spre dezamăgirea mea profundă, a trebuit să iau un catâr pentru o bucată de drum, până spre sat.

Mda, era vorba de mers cu dromaderul în Sahara nu de mers cu catârul la munte... Asta mi-a lăsat un gust amar.

Și revin la catâr. Am să fac o paranteză aici căci simt că îi este locul. Nu știu voi dar eu credeam despre catâri că sunt o rasă distinctă ceva între măgar și cal. Ei bine, ce nu știam este că literally catârul este produsul încrucișării dintre o femelă cal și un mascul măgar (a nu se confunda cu bardoul care este încrucișarea dintre armăsar și măgăriță). That is fucked up. Punct.

Mai mult, mergând pe catâr l-am rugat pe ghidul nostru să îl întrebe pe stăpân cum le cheamă pe cele două patrupede. Eram curioasă ce nume le pun. Răspunsul m-a lăsat mască. Nu au nume. Nu au nume? Nu! Desigur omul a folosit animalele din timpuri străvechi însă știu că mereu s-a creat o anume legătură între animal și om. Animalul, to some extent, este un membru al familiei de care depinde bunăstarea întregii gospodării (acolo unde este cazul) - un nume reprezintă un minim de identitate cu care tu îți asociezi conexiunea. Cum să nu le dai nici măcar nume? Nu îi condamn pe oamenii simpli care fac asta, mă întreb unde anume s-a produs oare ruptura asta în sentiment.

Și e vremea să închei paranteza. Sunt niște animale minunate. Catârul mi-a salvat ziua, pentru mine a fost eroul și sper ca atunci când mă voi întoarce să le pot duce mulți... dar super mulți morcovi (caii mănâncă morcovi, mă gândesc că și ei mănâncă).

Spre sat, am început și eu să îmi revin cât de cât și am continuat pe jos. Dușul și somnul de după au fost binevenite. Cât mi-ar fi plăcut să ajung pe vârf... sper ca deșertul să ne fie mai plăcut.

Câteva aspecte bine de știut despre traseu

Cum am menționat și mai sus suc de portocale everywhere ... beți cu încredere!
Apă, recomand îmbuteliată. La noi, bem apă de izvor mereu, însă aici trebuie să aveți în vedere că bacteriile sunt altele și nu întotdeauna se înțeleg bine cu organismul nostru.
La refugiu găsiți și cazare și masă - totuși evitați carnea sau produsele animale.
Pentru refugiu e întotdeauna bine să aveți la voi un cearceaf de camping (orice similar cu asta).
Chiar și în sezonul cald veți avea nevoie de colțari și recomandabil bețe de trekking.
Grijă mare la soare și căldură. Hidratați-vă și protejați-vă de soare.
O bună parte din traseu este pe o potecă foarte vizibilă. Marcajele sunt foarte rare sau nu există, însă până la refugiu totul este destul de limpede...și aglomerat.