Muntii Cernei: Traseu de Iarna Spre Varful Zglivar pe Poteca Nemarcata

Valea Cernei și ale sale împrejurimi sunt mereu un loc care nu încetează să mă surprindă și să mă încânte. Pentru tura asta am ales să ne avântăm spre primul nostru traseu nemarcat turistic: Zglivăr - încă un vârfuleț din zonă care nu primește suficientă atenție.

Cum ajungem acolo?

Din Timișoara setați GPS-ul spre Lunca Zaicii via: Caransebeș - Plugova - Globurău - Pogara - Cornereva - Zănogi. Drumurile în zona sunt destul de înguste pline de kamikaze și cratere ... deci circulați cu atenție.

Traseul și povestea

De vreo săptămână toate zilele se anunțau cu vreme noroasă, precipitații și alte cele mai puțin Sâmbăta de 10 Februarie. Păi treaba era clară: dude, nu e de stat în casă!!! Ne și luase cu dor de hiking de ceva vreme așa că am profitat de ocazie și de weekendul doar în doi și am dat iama spre Munții Cernei cu un target clar: primul nostru traseu nemarcat spre Vârful Zglivăr - it's adventure time! Woohoo!

Bine, nu am plecat chiar așa haotic având în vedere că zona nu e turistică absolut deloc și ne așteptam să nu avem pe cine întreba care încotro. Am trasat tura din pix pe GPS să avem o oareșcare orientare și am purces.

Ne-am învârtit un pic până să găsim unde e mai oportun să începem traseul și până la urmă am găsit un mic spațiu unde se poate parca. Am găsit locul potrivit chiar lângă un podeț peste apă în Lunca Zaicii. Deși puteam să urcăm de aici pe drumul de pământ, am luat-o de-a curmezișul prin grădinile oamenilor - not the best way to do it căci e o urcare din aia de îți dă cu behăială după primii pași.

Sfat: mergeți pe drum - noi l-am folosit pentru întoarcere. Și luați apă la voi, nu prea am văzut surse în traseu deși am dat și de ceva stâne.

După ce ne-am făcut o strașnică încălzire pe urcarea prin grădini am dat în drumul de pământ și am continuat o vreme pe el ... mai civilizat.

În prima deschidere spre creastă am văzut spectaculosul văl de nori care părea să ascundă întreaga creastă întrun alb lăptos. Aveam dubii că va merita efortul spre vârf dar de întors nici gând.

Traseul pe iarnă pare neatins. Noi și nimeni altcineva pe acolo. Habar nu aveam dacă ce am măzgălit noi pe harta GPS avea să fie realizabil sau nu, dar merita încercat.

Am ieșit un pic din pădure, am dat de niște stâne în stare foarte bună - mai mult ca sigur super folosite în sezon dar neclintite sub albul strălucitor al nămeților mângâiați de soare. O zi așa frumoasă!

De aici continuăm spre o pădurice deasă ce pare să nu dezvăluie nicio potecă. Probabil pe vară traseul arată mult mai diferit și sunt ferm convinsă că este o potecă foarte vizibilă pe aici. Ne dăm seama că locul pare a fi circulat după 'minunatele' gravuri în copaci, atât de specifice nației noastre. Now we all know Puiu + Maricica = Love .... science bitch, ca să citez din Jesse.

Totuși printre semnele clare de retrogradare morală a omului ne bucurăm și de adevărata artă ce ne-o etalează natura: felul în care umbrele copacilor brăzdează zăpada e pur și simplu o desfătare.

În pădure plin de urme de animăluțe - de la zburătoare, iepuri și vulpi la niște urme impresionante copite probabil de căprioare și cerbi (după dimensiunea îndrăzneață) ... și o liniște neclintită. Traseele acestea rar atinse de turiști încă ascund o viață sălbatică îmbietoare.

Ieșim din pădure și dăm de ultima stână din traseu. Zăpada începe să se arate mai hotărâtă iar frumusețea ei este încă neatinsă de nimic. Totul arată feeric.

Ocolim stâna și odată ce pornim spre crestuță bănuim și care ne este destinația ... și mai mult, pare-se că marea alpină ne face loc să prindem vârful deasupra norilor.

Fantastic, de jur împrejur vârfurile erau îmbrăcate în nori ... mai puțin bucățica noastră de creastă.

Sus, totul era bocnă înghețat așa că ne-am pus colțarii să îi dăm pedală fără emoții. Încetuț cu zig-zaguri am urcat spre vârf și ne-am bucurat de splendidul peisaj de iarnă. Ce zi perfectă!

Vârful Zglivăr are o altitudine de 1713 m și este printre cei mai îndrăzneți din zonă. De pe Zglivăr mai e o aruncătură de băț până la Vlașcu Mic 1733 m (care e mai mare decât fra'su Vlașcu Mare...no comment). Ne tot gândim, parcă e interesantă o abordare a întregii creste, cândva.

Valea Cernei era în continuare acoperită de un strat de nori dar deasupra totul părea aranjat de poză. Am stat până ne-am înfrigurat bine și am pornit înapoi. Urcarea a fost lentă (se cam simte oboseala și lipsa de antrenament) dar coborârea a fost zglobie.

Funny - când am ajuns, dimineața, totul era bocnă și aveam zăpadă încă de la 600 m altitudine. La coborâre sub 1000 m ne-am nămolit zdravăn. Ce șod este să vezi un peisaj total diferit în numai câteva ore.

Una peste alta tura a fost minunată și noi cât se poate de norocoși să prindem așa o vreme faină. Ca recomandare, pentru cei ce sunt mai la început cu mersul la munte - mai cu seamă vă îndreptați spre trasee marcate turistic. Pe alocuri sunt șanse să vă rătăciți în acest traseu și zic că e mai bine să evitați aventuri de genul.

Pentru cei mai cu experiență și mai ales pentru amatorii de schi de tură traseul este cât se poate de sălbatic și vivifiant. Sper ca în următorii ani să revin cu informații și din perspectiva schiului de tură! (dar mai avem de muncă pân' acol') :)